Nu-mi mai aud bataile inimii

Nu stiu daca si tu te numeri printre oamenii care sufera. Poate faci parte din acele persoane care simt un gol imens, o cicatrice creata de timp in intregul piept si nu stiu de ce. Eu ma numar printre acei care au incetat sa-si mai asculte inima cum bate. Am uitat sa ascult bataile inimii odata cu varsta, le-am uitat cand , fara a prinde de veste, mi-am uitat o mare parte din copilarie. Noi cei care nu stim sa ni ascultam inima suntem persoane fara viata. Zambim numai pentru ai face fericiti pe ceilalti. Zambim doar pentru ceilalti. Am ajuns sa ne pierdem identitatea, scopul si nu in ultimul rand bucuria vietii. Suntem patetici!
Persoane ce ajung sa nu se mai teama de moarte, dar care sunt sortite sa traiasca…nu viata lor, ci sa traiasca pentru viata altei persoane…mereu a altei persoane. Suntem mascaricii societatii, rol pe care il luam pentru a insela persoanele apropiate, pentru a nu le transmite goliciunea sufletului nostru. Suntem actori buni! Poate aceasta este pedeapsa tuturor celor care raman fara identitate, poate implicit aceasta este pedeapsa mea. Radem uneori atat de fals, ne comportam atat de prostesc doar pentru a fi acceptati.
Ne atasam de persoane pentru a le fura fericire, traim prin sentimentele lor…si de ce sa nu recunoastem, suntem putin gelosi cand ei sunt fericiti. Nu intelegem de ce nu suntem fericiti, nu intelegem de ce nu ne adaptam. Intotdeauna credem ca suntem speciali, ne amagim singuri si traim cu proasta impresie ca suntem genii neintelese. Suntem idioti, avem acea teama de a ne apropia de o persoana la care tinem. Suntem niste ratati care incearca sa-si ascunda greselile. Poate acesta este si scopul celor care nu-si aud
bataile inimii, celor care nu indraznesc sa moara dar se sting incet. Noi cei fara dragoste, suntem pasionati de moarte, o vedem ca facand parte din trupul nostru si nu ne sperie. Suntem captivati de ea si ne dorim tot mai des sa o intalnim. Cat patetism, cata lipsa de curaj avem uneori in propria noastra persoana. Ce amai mare prostie este sa spui ca trupul este singurul care moare. Inainte ca acesta sa-si gaseasca sfarsitul, sufletul putrezeste. Sufletul ne tradeaza, el este cel care moare. Ce idiotenie este si aceasta materie spirituala…oare nu ar fi trebuit ca ea sa fie vesnica? Poate ca asa este mai bine, sa fii
nefericit, decat sa fii uitat undeva intr-un colt al gandului de catre persoanele apropiate. Sa devii o amintire dureroasa la inceput, ca la final sa sfarsesti prin a fi o himera :“oare a existat?”. In acest moment cred ca exist, insa spre disperarea mea nu am nici o certitudine.As vrea insa sa renunt…ceva insa nu ma lasa….